Un progres global.

Motorul cu abur este un motor termic cu ardere externă, care transformă energia termică a aburului în lucru mecanic. Aburul sub presiune este produs într-un generator de abur prin fierbere şi se destinde într-un agregat cu cilindri, în care expansiunea aburului produce lucru mecanic prin deplasarea liniară a unui piston, mişcare care de cele mai multe ori este transformată în mişcare de rotaţie cu ajutorul unui mecanism bielă-manivelă. Căldura necesară producerii aburului se obţine din arderea unui combustibil sau prin fisiune nucleară.
Motoarele cu abur au dominat industria şi mijloacele de transport din timpul Revoluţiei industriale până în prima parte a secolului al XX-lea, fiind utilizate la acţionarea locomotivelor, vapoarelor, pompelor, generatoarelor electrice, maşinilor din fabrici, utilajelor pentru construcţii (excavatoare) şi a altor utilaje. A fost înlocuit în majoritatea acestor aplicaţii de motorul cu ardere internă şi de cel electric.

Motor cu ardere interna

Motorul cu ardere internă este motorul care transformă energia chimică a combustibilului prin intermediul energiei termice de ardere, în interiorul motorului, în energie mecanică. Căldura degajată în camera de ardere se transformă prin intermediul presiunii (energiei potenţiale) aplicate pistonului în mişcare mecanică ciclică, de obicei^[1] rectilinie, după care în mişcare de rotaţie uniformă, obţinută de obicei^[1] la arborele cotit. Camera de ardere este un reactor chimic unde are loc reacţia chimică de ardere.
Căldura introdusă în ciclul care se efectuează în cilindrii motorului se obţine prin arderea combustibilului, de obicei un combustibil lichid ca: benzina, motorina sau gazul petrolier lichefiat, dar se pot folosi şi combustibili gazoşi, ca gazul natural, sau chiar solizi, ca praful de cărbune. Oxigenul necesar arderii se obţine din aerul atmosferic. Combustibilul în amestec cu aerul se numeşte amestec carburant. Arderea poate fi iniţiată prin punerea în contact direct a amestecului carburant cu o sursă de căldură sau se poate produce aproape instantaneu în toată masa amestecului caz în care se numeşte detonaţie şi are un caracter exploziv.
Prin arderea carburanţilor rezultă diferite produse de ardere cu o temperatură de aproximativ 2000 °C. Majoritatea acestor produse se prezintă sub formă gazoasă. Pentru o ardere completă se asigură combustibilului o cantitate de oxigen dozată astfel încât să producă oxidarea integrală a elementelor sale componente.Numele motorului a fost dat după inginerul german Rudolf Diesel la sugestia soţiei sale, Martha Diesel, care în 1895 îl sfătuieşte cu: Nenn ihn doch einfach Dieselmotor! („numeşte-l pur şi simplu motor Diesel!”),^[1] uşurînd astfel lui Diesel căutarea după denumirea motorului, pe care l-a inventat în 1892 şi l-a patentat pe 23 februarie 1893. Intenţia lui Diesel a fost ca motorul său să utilizeze o gamă largă de combustibili, inclusiv praful de cărbune. Diesel şi-a prezentat invenţia funcţionând în 1900 la Expoziţia Universală (World's Fair) având drept combustibil ulei de alune (vezi biodiesel).

Motor cu reacţie

 

Turboventilator Pratt & Whitney

Un motor cu reacţie este un motor care eliberează un jet rapid de fluide pentru a genera contrapresiune în conformitate cu a treia lege a mişcării a lui Newton. Această definiţie largă include turboreactoare, turbopropulsoare, turboventilatoare, pulsoreactoare, statoreactoare şi motoare rachetă, dar de obicei se referă la o turbină cu gaze folosită pentru a produce un jet de gaze de mare viteză în scopul propulsiei.

F-1 (motor de rachetă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Motorul de rachetă F-1

Schema motorului

Teste de aprindere

Teste de motoare

F-1 este un motor de rachetă dezvoltat de Rocketdyne şi utilizat la racheta Saturn V. Cinci motoare F-1 au fost folosite în prima etapă S-IC la fiecare rachetă Saturn V, rachetă care a servit ca vehiculul de lansare principal în cadrul programului Apollo. F-1 este în continuare cel mai puternic motor unicameral de rachetă cu combustibil lichid^[1]. RD-170 are tracţiune mai uşoară, folosind un grup de patru camere de ardere mai mici şi duze^[2].

Motorul fluenic este un sistem de propulsie pentru nave aerospatiale. Desi titlul inventiei contine notiunea de "motor", aceasta nu are nimic comun cu mecanica motoarelor cu ardere interna sau externa. Ea apartine exclusiv fizicii electronice.

Locul motorului fluenic in realitatea tehnica.

Fiecare mediu (stare de agregare a materiei), isi are un sistem propriu de propulsie, determinat de proprietatile sale fizice si formeaza transporturile terestre, maritime, aeriene si spatiale. Un sistem de propulsie are doua parti esentiale:

a) Forta, sau actiunea, cu rol de mobil.

b) Drumul, mediul, cu rol de referential, de sprijin si partener de interctiune al fortei.

Intre aceste doua parti, exista obligatoriu un intermediar, care face compatibila interactiunea fortei cu drumul – o interfata.

Din acest punct de vedere, diferentierea sistemelor de propulsie, o face chiar interfata, astfel:

o  Mediul solid, actiune mecanica, interfata roata

o  Mediul lichid, actiune mecanica, interfata – jetul de apa

o  Mediul gazos, actiune mecanica, interfata – jetul de gaze

o  Mediul cosmic, actiune mecanica, interfata – jetul de gaze

Dar, interfata mediului atmosferuic, nu poate fi compatibila cu mediul casmic!

Mediul cosmic nu are un sistem propriu de propulsie!

Aici este locul motorului fluenic.

Sistemul de propulsie aerospatial – motorul fluenic.

a. Forta, actiunea – electronica.

b.                        Drumul – campul cosmic (fluenul).

Interfata – antena, primeste sarcini electrice variabile si emite unde electromagnetice.

Elaborarea acestui sistem de propulsie a fost posibila dupa identificarea calitatii de "drum" a spatiului cosmic – fluenul. Notiunea de fluen (fluid energetic), include toate notiunile de camp, ca ipostaze ale sale. Fluenul este mai pe larg definit in lucrarea "Materia nod al infinitului?"

Motorul fluenic nu are piese in miscare.

Motorul fluenic este un sistem de propulsie pur electronic.

Motorul fluenic isi exercita forta de propulsie electromagnetica , pe intreaga suprafata exterioara a mobilului, spatial catre infinit.

Practic este vorba de o capsula sferica (sau alta forma), un mobil, care interactioneaza cu "drumul", cu acel mediu realmente existent pretutindeni (in care se manifesta spectrul electromagnetic), prin intermediul unei retele de pertuebatii fluenice (electromagnetice), dispusa rigid pe intreaga suprafata exterioara a mobilului - interfata acestui sistem de propulsie.

Dam in continuare, compunerea si functionarea unei variante de realizare experimentala a acestei inventii, folosindu-ne de desenele din figurile 1….6, care reprezinta:

Fig.1, o schita generala a mobilului (M), cu dispunerea retelei de propulsie pe invelisul exterior (4), compusa din inelele (I).

Fig.2, un desen care reprezinta incorporarea antenelor (1), (sectiuni in inelele x,y,z) in invelisul (4) al mobilului (M) si proiectia pe grafic a ansamblului de unde generate.

Fig.3, schema conexiunii unui amplificator de putere (12) cu sarcina sa – antena (1), pentru a forma un inel (I).

Fig.4, detaliul a) al graficului din Fig.2, in care se evidentiaza in mod teoretic fenomenul motor (5).

Fig.5, mobilul (M), detaliu de montaj – 1 antena; 4 invelis izolator; 14 Cpsula din metal cu functiile: structura de rezistenta, suport de montaj pentru amplificatoare, reflector pentru antene, ecran protectie radiatii.

Fig.6, instalatia energetica – schema bloc – 1 antena; 12 amplificatoare de putere x.y.z; 20 sursa de alimentare cu energie electrica (acumulatoare); 21 generator de frecventa de referinta; 22 bloc de comanda; 23 defazoare; 24 comutator electronic, activeaza un defazor, blocand pe celalalt si invers, facand ca cele dou grupari de amplificatoare (inele) sa transmita in antene, fie faza normala (defazor blocat), fie defazarea (defazor activ), comandand propulsia inainte sau inapoi (sensul deplasarii).

Turbină cu abur

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Rotorul unei turbine cu abur instalată într-o termocentrală. Direcţia de curgere a aburului este de la paletele scurte la cele lungi.

Turbina cu abur este o maşină termică rotativă motoare, care transformă entalpia aburului în energie mecanică disponibilă la cupla turbinei. Transformarea se face cu ajutorul unor palete montate pe un rotor cu care se rotesc solidar.
În prezent, turbinele cu abur înlocuiesc complet motoarele cu abur datorită randamentului termic superior şi unui raport putere/greutate mai bun. De asemenea, mişcarea de rotaţie a turbinelor se obţine fără un mecanism cu părţi în translaţie, de genul mecanismului bielă-manivelă, fiind optimă pentru acţionarea generatoarelor electrice — cca. 86 % din puterea electrică produsă în lume este generată cu ajutorul turbinelor cu abur.
O turbină cu gaze este o turbină termică, care utilizează căderea de entalpie a unui gaz sau a unui amestec de gaze pentru a produce prin intermediul unor palete care se rotesc în jurul unui ax o cantitate de energie mecanică disponibilă la cupla turbinei.^[1][2] Turbina cu gaze mai este cunoscută şi sub denumirea de instalaţie de turbină cu gaze (ITG).
Din punct de vedere termodinamic o turbină cu gaze funcţionează destul de asemănător cu motorul unui automobil. Aerul din atmosferă este admis într-un compresor cu palete, unde este comprimat, urmează introducerea unui combustibil, aprinderea şi arderea lui într-o cameră de ardere. Gazele de ardere se destind într-o turbină, care extrage din ele lucrul mecanic, iar apoi sunt evacuate în atmosferă. Procesul este continuu, iar piesele execută doar mişcări de rotaţie, ceea ce pentru o putere dată conduce la o masă totală a instalaţiei mai mică. Ca urmare, turbinele cu gaze s-au dezvoltat în special ca motoare de aviaţie, însă îşi găsesc aplicaţii în multe alte domenii, unul dintre cele mai moderne fiind termocentralele cu cicluri combinate abur-gaz.