Tehnologii traditionale bazate pe utilizarea energiei primare.

Ansamblul proceselor si al metodelor utilizate cu scopul obtinerii unui anumit produs reprezinta tehnologia de obtinere a produsului respectiv.                                                                           
 

Din cele mai vechi timpuri, omul a creat o serie de dispozitive simple, menite sa-i usureze traiul. Multe dintre aceste dispozitive se folosesc si astazi, chiar in forme arhaice, altele au fost mult perfectionate, devenind instalatii complexe.

Din multitudinea acestor instalatii amintim: prese, pive, teascuri, foale, rasnite etc. Acestea au fost construite intr-o mare varietate, in functie de specificul tehnicii populare din fiecare zona geografica.

Presele sunt instalatii folosite la zdrobirea semintelor si a fructelor prin presare. Zdrobirea se face intr-un vas (de diferite forme) cu ajutorul unei roti care poate fi actionata de om sau de animale, al unui sul sau a doi cilindri.

Pivele sunt dispozitive care se utilizau pentru indesarea si spalarea tesaturilor groase, folosind un mai de lemn pentru baterea materialului. De asemenea, pivele s-au folosit si pentru zdrobirea semintelor prin batere (folosind un pisalog). Pisalogul poate fi actionat cu mana, cu piciorul, prin intermediul unei parghii sau al unui scripete.

Teascurile sunt instalatii (construite din lemn) folosite pentru stoarcerea semintelor si a fructelor. Orice teasc este format dintr-un vas de lemn cu forme diverse – circulara, dreptunghiulara, trapezoidala – in care se pun fructele sau semintele si o masa de presare cu forma profilata dupa cea a vasului. Actionarea mesei de presare se poate face in diverse moduri, dupa cum arata si numele teascurilor.

Foalele sunt instalatii pentru suflat aer (in potcovarii). Au ca piesa de baza un burduf (de regula din piele) care se umfla si se strange, pompand astfel aerul. Ele pot fi actionate direct de om sau prin intermediul unui sistem de parghii.

Rasnitele manuale s-au folosit din cele mai vechi timpuri pentru rasnitul cerealelor. Sunt alcatuite din doua pietre circulare, una fixa si alta mobila, rotita cu ajutorul unei manivele. Semintele se pun printr-o scobitura practicata in roata mobila.

Podurile plutitoare pe cablu mai sunt utilizate si astazi – in tinuturile mai putin avansate economic – pentru traversarea raurilor cu maluri joase si nu prea repezi (mai ales in zonele de ses). Podul se deplaseaza in lungul unui cablu care uneste cele doua maluri. Deplasarea se face fie prin impingere cu o prajina, fie prin tragerea de pe mal, fie cu ajutorul unui scripete.

Moara de vânt

Cel mai vechi caz de utilizare a puterii vântului a fost ambarcațiunea cu pânze. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au înțeles că vântul prins într-o pânză poate fi făcut să împingă o barcă. Aplicarea acestui principiu la morile de vânt a survenit mult mai târziu. Primele mori de vânt  au fost construite în Persia (Iran) în jurul anului 600. Se crede că erau folosite pentru a pompa apă. Nu se știe cum arătau, fiindcă nu au rămas planuri sau desene. Dar au fost descrise. Aveau pânze montate verticale, făcute nu din pânză, ci din mănunchiuri de trestie sau de lemn. Acestea erau  fixate de o coloană verticală  centrală prin traverse orizontale.

Prima moară de vânt atestată documentar a fost construită pentru măcinarea cerealelor. La acest tip de moară, piatra de moară era prinsă de coloana verticală. Echipamentul pentru măcinat era amplasat în interiorul clădirii pentru a fi adăpostit de vânt. Acest aranjament  a fost menținut în morile de vânt  din Europa până la începutul secolului al XX-lea.

Documentele  atestă  existența morilor de vânt în China în 1219, și unii cred că erau construite de chinezi cu mult timp înainte de anul 600. În Europa, morile de vânt și-au făcut apariția în 1300, și nu după multă vreme, olandezii au început să le perfecționeze. Una dintre modificările pe care le-au făcut a constat în  montarea unui vârf mai înalt, întrucât puterea acestuia era diminuată de frecarea cu solul. În acest fel putea fi exploatat vântul mai puternic de la înălțime. Etajele din interiorul turnului serveau unor scopuri diverse: depozitarea cerealelor, separarea plevei, măcinarea cerealelor, depozitarea făinii. La parter se găsea, de obicei, locuința morarului și a familiei sale. Turnul și moara trebuiau mutate manual când se schimba vântul, astfel încât pânzele să fie mereu cu fața la vânt.

Când olandezii au construit diguri și șanțuri pentru a recupera pământ din mare, au pompat apă din șanțuri în canale și râuri cu ajutorul morilor de vânt. Pe măsură  ce proiectele de recuperare au devenit mai ambițioase, au apărut mai multe mori de vânt.

Moara de vânt a fost extrem de adaptabilă , chiar și ca echipament de transformare a energiei. Putea fi utilizată pentru a pompa apă sau a măcina cerealele. De asemenea, cu ajutorul ei se puteau tăia lemne , acționa ciocane de forjă și efectua tot felul de lucrări neobișnuite.

Morile de vânt erau foarte răspândite în Europa și în America în 1900, dar concurența acerbă a puterii aburilor le-a scos din uz în primele decenii ale secolului al XX-lea. Privind retrospectiv, dată fiind îngrijorarea actuală legată de consumarea combustibilului fosil, se pare că am renunțat la morile de vânt  exact atunci când ar fi trebuit să construim mai multe. Poate vom reveni.